Astazi stam de vorba cu o prietena. Si printe multele lucruri ce discutam, s-a ivit un subiect interesant: zambetul. Am inceput sa ne contrazicem, dar n-am ajuns la un punct comun. Ea ma sfatuia sa adopt “ stilul norvegian”. Asta ar insemna sa zambesc tuturor celor ce-i intalnesc pe strada. Nu i-am dat drepatate.

Sunt perioade in viata cand inima este vesela si fata e senina. Atunci, cu drag zambim tuturor shi am dori in strafundul inimii ca fiecare dintre cei ce ne inconjoara sa guste macar o particica din bucuria inimii noastre. Dar, inevitabil, in viata noastra apar shi zile negre, vremuri cand inima ne este franta si duhul mahnit. Aceste stari pot adesea fi inviorate temporar, dar rana, durerea inca exista in adancul fiintei. In acele vremuri negre mi-e greu deseori sa zambesc. Mi-e greu sa afisez o fata senina, un zambet doar de fatada. Mi se pare ca-s fatarnica. Intr-adevar, nimeni nu e obligate sa-mi suporte atitudinea negativa. Dar nici zambetul fatarnic. Cuvintele din Eclesiastul imi rasuna ca un ecou puternic in minte: “..prin intristarea fetei inima se face mai buna”..

E important ca atat fiecare bucurie, cat si fiecare intristare sa le acceptam ca din mana Lui Dumnezeu, gandindu-ne ca Dumnezeu a facut si pe una si pe cealalta!